Nu ati plecat nicaieri...

   Stiu ca poate nu se face ce voi face eu, dar simt nevoia sa imi exprim durerea... Altfel nu as putea sa ma temperez cand parintii mei ma suna din ora in ora pentru a vedea cum ma simt. Ieri, intre orele 16:30 si 18:30, bunicul meu patern a decedat. Vorbisem cu el ieri pe la 12:18, urmand sa vorbim apoi spre seara. Tati a trecut pe la dumnealui pe la ora 16, era bine, nimic suspect sau de ingrijorat. Bine, avea diabet de cativa ani si insuficienta cardiaca cls. III. Dar nimic nu prevestea ce s-a intamplat. Am simtit ca a murit, poate pare ciudat pentru unii, mereu imi raspundea la telefon. Tati a incercat sa ma calmeze, spunandu-mi ca poate doarme si are telefoanele in bucatarie si ca nu are sens sa sparga usa la ora 23:00 cand a iesit el de la serviciu.
   Nu am putut dormi toata noaptea, dimineata la ora 07:00 l-am sunat iar si iar. Tati era deja la usa si nu o putea deschide deoarece bunicul meu mereu inchidea usa si lasa cheia in usa. A sunat la 112 si in 10 minute usa era sparta. Iar tataie era in pat in somnul cel profund si etern.
   Acum sa mergem in trecut: acum trei ani cand am plecat prima oara departe de casa pentru o perioada ,mai lunga, la facultate, bunica mea era bolnava, cancer, faza terminala, dar noi nu stiam ca nu mai sunt sperante. Ne-am imbratisat  si ne-am sarutat obrajii una alteia, dar m-am intors din usa sa o mai iau inca o data in brate mai strans. A fost una dintre cele mai calde imbratisari. I-am zis sa nu fie suparata pentru ca ne vom vedea peste doua saptamani de ziua lui tati. Cand ne-am vazut, era deja imobilizata la pat si nu mai vorbea.
    Revenind la un trecut apropiat, ultima oara cand l-am  vazut pe bunicul meu, m-am intors din usa sa il reimbratisez si sa-i sarut obrazul. Si vazandu-l cu lacrimi in ochi pentru ca plec, i-am spus sa nu fie trist si ca ne vom revedea curand, dar nu a fost asa...
    Totusi, ii multumesc vietii  ca mi-a dat sansa sa am asa oameni minunati alaturi de mine. Oameni care au fost mereu alaturi de mine. Pentru bunicii mei paterni am fost mai importanta decat propriul lor fiu, am contat doar eu si atat.
    Stiu ca ei nu au plecat nicaieri, ca sunt alaturi de mine la fiecare pas. Ca ii pastrez vii prin amintiri si iubire ce trece dincolo de viata si de moarte.
    Fata de moartea bunicului meu am mai multe regrete si resentimente si frustrari decat fata de cea a bunicii mele. Maia a murit impacata, mi-a zis ca ea a trait destul si ca trebuia sa vina candva si randul ei. Tataie, sunt sigura, nu a murit impacat. Desi nu a agonizat, ci a avut o moarte fulgeratoare si nedureroasa ( infarct miocardic), stiu ca isi dorea sa traiasca. Isi dorea sa traiasca pentru a ma vedea terminand studiile si pentru a ma vedea maritat, avand o familie.
     Azi-noapte m-am rugat neincetat la maia sa nu mi-l ia langa ea, dar deja se intamplase.
    Stiu ca nu trebuie gandit asa, dar daca Dumnezeu chiar exista de ce nu ofera si oamenilor o moarte conform pacatelor lor? Adica sunt atatia oameni rai, criminali, violatori, pedofili, care traiesc si oamenii buni mor. Nu mi se pare corect. Stiu ca si acei oameni au o familie care ar suferi, dar cred ca fiecare ar trebui sa plateasca pentru faptele lor si de ce sa traim crezand ca putem face orice o viata si platim apoi? Asta daca vom plati. Eu vreau sa cred ca sufletele oamenilor decedati raman langa cei dragi lor si ii vegheaza mereu. Uneori o mai simt pe maia, in sensul ca am momente in care simt aceleasi stari pe care doar dumneaei mi le inspira.
           Dormiti in pace, suflete blande!