La adio!

Si chiar cand gandul cel din urma
Iti intalneste ochii rai,
Mereu, mereu si intotdeauna
Te-as adormi in visul greu.

Oricat n-ai intelege si nu ai vrea,
De ce e doar atat?
Si cand se lasa luna grea in adormire peste noi
Abia atunci eu simt...
Eu simt sau doar ma mint?

Si nu voi vrea sa prinzi de veste
Ca eu si simt, si sufar si exist,
Si carnea mea e doar o parte
Din tot ce as putea sa fiu.

si de ar fi sa ploua din pamant in cer,
nu m-as intoarce intr-ale mele,
atat de-albastru mi-e azi seninul nemarginirii mele.
iar ochiul meu prea saturat sa ofteze,
a incercat de-atatea ori sa se-ascunda la tine-n suflet
si tu, si tu tot de atatea ori te-ai ascuns printre principii.
n-ai sa-ntelegi si tu, cum nici eu nu pot,
dar gelozia-mi exemplara e pentru ca te pierzi mereu
si te-atrag atatea trufandale...
si de ar fi si de n-ar fi iubire,
eu tot iti spun:
ai grija la soparla.

Din ochii tai ce scanteiaza in nemarginiri

Rasar mereu castane,

Iar ochii mei nu-i pot tinti pe ai tai,

De parca ar arde in carne.

Atat.